Navigation Menu+

cel mai frumos din orașul acesta

Posted on Jul 4, 2017 by in fără repetiție | 0 comments

sunt cel mai frumos din orașul acesta,
pe străzile pline cand ies n-am pereche,
atât de grațios port inelu-n ureche
și-atât de-nflorite cravata și vesta.

sunt cel mai frumos din orașul acesta.

 

nu mai știu dacă versurile lui radu stanca mi-au venit în minte după ce l-am văzut în mon cabaret noir sau după una dintre discuțiile noastre din ultimele luni, dar m-am gândit că s-ar potrivi în materialul despre el, pe care am tot amânat să-l scriu… și nu pentru că nu aș fi avut multe lucruri de spus despre răzvan mazilu, ci pentru că n-am vrut ca un articol cu/despre el să se transforme într-un ping-pong de întrebări corecte și răspunsuri date –  pentru a câta oară? – pe aceleași subiecte. nu mi-am dorit să compun o înșiruire de laude și superlative, deși oricine i-a urmărit cariera știe că răzvan le merită cu-adevărat. și-am vrut să evit locurile comune, pentru că – nu-i așa? – și el a făcut-o, ca balerin și coregraf. și, de câțiva ani, ca regizor.

nu mi s-au legat lucrurile cum mi-am dorit. am pus și eu acele întrebări fade, mi-am încălcat toate deadline-urile – îmi promisesem să scriu materialul până de ziua lui – 21 iunie, poate nu întâmplător cea mai ”solară” zi din an – și-n plus, m-am intimidat în timpul discuțiilor noastre ca o școlăriță aflată la primele interviuri. asta deși nu eram la prima întâlnire față în față.

ne-am văzut prima oară acum mulți ani – eu lucram la o revistă glossy și la un interviu cu monica petrică, el repeta la un tango mas. l-a luat prin surprindere prezența mea în cabina monicăi – am simțit. pe mine m-a frapat, în schimb, să-l văd altfel decât zeu (așa cum îl știam pe scenă). era – mi s-a părut – ușor timid, un pic stingher, vulnerabil, parcă, așa, fără muzică, mișcare și aplauze. deranjam puțin – e drept –  complicitatea lui și a monicăi – parteneră de scenă și prietenă de-o viață. m-a urmărit ceva vreme imaginea aceea, pe care nu am putut s-o suprapun deloc peste personajele lui din spectacole.

de fapt, dacă stau puțin să recapitulez, la fiecare întâlnire, pe scenă sau în viața ”civilă”, răzvan mazilu m-a surprins. ca atunci când și-a amintit cine sunt și m-a salutat (cu nume cu tot) după un spectacol la odeon. sau când ne-a pus – pe mine și pe alți participanți la un seminar de dans pe care mi l-am făcut cadou de ziua mea, în 2013 – să dansăm pe astăzi ne despărțim, una dintre poeziile lui preferate. sau când a dansat cu o jumătate de manechin din plastic și cu valiza goală, îmbrăcat în tricou ”american”, pe muzica romicăi puceanu, în șaraiman.

și tocmai pentru că am atât de multe lucruri pentru care să-i mulțumesc, aș fi vrut ca acest material să iasă mai mult ca perfect. suspectez de ceva vreme că nu se va întâmpla – că nu voi fi mulțumită de el, de fapt, oricum l-aș scrie. m-am consolat însă cu ideea că este un exercițiu de sinceritate. cu gândul că și lui răzvan mazilu proiectele i se nasc greu (ha! – mai avem ceva în comun, pe lângă zodie, nevoia de dans, admirația pentru oscar wilde și pasiunea vinovată pentru paix aux raisins și ecler cu ness:). și cu faptul că – tot de la răzvan am învățat – e ok să fii inegal atunci când creezi.

și pentru că pe nimeni nu interesează cum m-au chinuit pe mine vinovățiile în vacanță, scurtez partea cu disclaimere și autoflagelări și redau aici fragmente din discuția noastră, ”întâmplată” la teatrul excelsior într-o sâmbătă dimineața, în pline repetiții pentru fecioarele noastre grabnic ajutătoare, pe un fundal de matthäus-passion, lacrimosa și alte piese grele (”duse” minunat de tinerele actrițe din distribuție – trebuie menționat – în cazul în care nu ați apucat să vedeți piesa ce a avut 3 zile de premieră cu sala plină!, la început de iulie).

 

 

când erai mic, îţi doreai să fii ca balerinii pe care îi vedeai dansând la televizor şi ai devenit unul. ai ajuns apoi să lucrezi la odeon, aşa cum “te-ai programat” tot în copilărie. ce alte “seminţe” ai mai aruncat în univers şi au rodit?

să fiu regizor, sau nu doar regizor, sau doar coregraf, căci o singură ipostază mi se pare reductivă, ci să fiu creator de spectacole totale – în care teatrul, dansul şi muzica să fuzioneze în cel mai seducător mod. și bag seamă că musicalul e forma care mi se potriveşte cel mai bine, iată că asta fac în prezent, după ce am trecut prin mai multe forme de dans şi teatru. am aruncat, ca fiecare, multe astfel de ”seminţe” în univers, cu speranţa că acestea vor rodi şi vor naşte flori nemaivăzute, şi de multe ori am cunoscut gustul dezamăgirii, al neîmplinirii. nu m-am dat bătut, însă, nu am renunţat să visez, iar lucrul cel mai important este că fac ceea ce iubesc cel mai mult, că urc pe scenă sau montez spectacole. restul sunt doar iluzii.

 

fiecare proiect se naște în felul lui, bănuiesc, dar… la un proiect ți se întâmplă să lucrezi mai degrabă în succesiunea logică/cronologică a secvențelor sau pe bucăți, care ți se “arată” mai repede și pe care apoi le asamblezi în spectacol?

fiecare proiect are reţeta lui, ritmul lui, surprizele şi legile lui, dar cel mai important e să ştiu eu ce vreau şi să nu pierd ”firul roşu”. uneori poate fi exact ca un joc puzzle, în care pui cap la cap multe cioburi pentru a compune imaginea finală…

uneori găseşti imediat soluţiile, alteori te chinui şi nu dormi nopţile, uneori ai nişte revelaţii extraordinare, pe care nici nu le bănuiai, alteori ai impresia că muzele te-au abandonat pentru totdeauna şi că nu e niciodată prea târziu să te apuci de altceva. e în fel şi chip, nu există o regulă, o reţetă, o lege prin care să se nască un proiect şi traseul lui ulterior. există însă nişte mari teme de interes ale mele şi odată cu înaintarea în vârstă, în carieră, aceste teme ori se consumă, ori nasc teme noi, ori uşi noi care se deschid, ori se epuizează. am nişte puncte de interes, nişte teme care pe orice artist îl obsedează.

 

care sunt obsesiile acestea?

de exemplu, FEMEIA. probabil, pentru că am fost înconjurat în copilărie de femei puternice – mama şi sora mea sunt două dintre ele – şi pentru că eu lucrez foarte bine în echipă cu femei. eu, ca artist, am întâlnit femei puternice și cred că o femeie este mult mai interesantă decât bărbatul ca univers. şi atunci mă interesează acest univers feminin, acest mister, această bogăţie de stări, emoţii, senzaţii, multe contradictorii (dar tocmai asta e interesant), pe care le conţine femeia. am ales personalităţi puternice – de la dama cu camelii, din anii ”90, până în ziua de azi – când facem fecioarele noastre grabnic ajutătoare, text contemporan, de la marlene dietrich şi personalităţi reale la personaje de ficţiune – mă interesează diversele forme şi aspecte ale acestei teme. personajele mele din spectacole au diferite statute sociale, diferite vârste – dama cu camelii, marlene dietrich, lola lola din îngerul albastru, anita berber, din mon cabaret noir, aceste fete din fecioarele noastre – care sunt nişte adolescente (este o vârstă pe care n-am mai avut prilejul să o studiez până acum şi să o aprofundez într-un spectacol), sally bowles din cabaret – musicalul de la statul german din timişoara, femei în pragul unei crize de nervi

 

ai urmărit personalități puternice – există și în spațiul nostru astfel de personaje, în istoria ”mai” trecută sau mai recentă, care să te inspire să creezi?

cu siguranță. unul dintre dintre ele cred că ar fi maria tănase – care a avut o viață fascinantă. apoi mă gândeam, de exemplu, să fac un spectacol după jurnalul lui leny caler. (* actrița și cântăreața care i-a fermecat pe camil petrescu și mihail sebastian).

 

după isadora duncan ne-au rămas doar niște poze care – spuneai – reprezintă o doamnă grăsuță și nu prea frumoasă. tu ai martori – înregistrări, cartea, dar dincolo de acestea, peste generații, ce ți-ar plăcea să se știe și să se spună despre răzvan mazilu?

mi-ar plăcea să se mai știe încă:). sigur că e orgoliul meu ca artist – și nu mi-e frică de cuvântul acesta, pentru că nu confund conștiința propriei valori cu ego-ul care pârjolește totul în jur și mai ales actul de creație – de a-mi face cunoscută munca și îmi doresc ca publicul să îmi știe și să îmi recunoască munca și importanța muncii mele, atât cât este ea și cât înseamnă ea. orgoliul meu artistic își dorește să lase o amprentă cât mai puternică în memoria publicului, în istorie. paradoxul este că de multe ori eu m-am ferit să îmi filmez spectacolele, pentru că pot știrbi din ceea ce faci. cred că puterea a ceea ce fac eu constă tocmai în emoția live, în contactul live pe care-l am cu publicul, și care nu se compară cu nimic altceva. aș vrea să rămân cât mai aproape de ceea ce doresc eu să transmit, iar mesajul meu să nu fie deteriorat sau înțeles cumva greșit.

 

oscar wilde are fraza aceea celebră: femeile sunt făcute să fie iubite, nu înțelese. se aplică ea și artiștilor? dacă ar fi să alegi doar una dintre variante, ai prefera să fii înțeles sau iubit de către publicul tău?

și una, și alta. iubit, pentru că eu prin ceea ce fac ofer – a dărui și a împărtăși cu ceilalți e o formă de iubire, și atunci îți dorești să primești înapoi, din asta te hrănești. și înțeles, pentru că, repet, nu vreau ca mesajul meu să fie deteriorat sau minimalizat.

 

unii artiști creează pe “prea plin”, alții când sunt chinuiți de angoase/neîmplinire în plan personal. tu când ești cea mai bună versiune a ta: când ești fericit sau când treci prin momente grele?

ambele variante sunt valabile, căci neștiute sunt căile creației. oricum, creez destul de greu, de contorsionat, și mai întâi am crezut că ăsta e un dat, un destin al meu, să mă tot chinui, dar într-o zi am citit o mărturisire a lui george enescu, care spunea ca nu îi e ușor și că lucrează foarte greu, și atunci m-am mai liniștit. atunci când sunt la pământ, când sunt nefericit sau am probleme, am observat (și mi s-a spus) că interpretez mai bine, mai profund, am altă lumină în ochi și, oricum, totul mă costă altfel decât atunci când vin de acasă fără probleme… depinde de proiect… oricum, folosesc orice experiență de viață, fericită sau nu, pentru a o transforma în materie primă pentru scenă.

 

când te uiți la un om îți dai seama dacă dansează bine sau nu?

nu m-am uitat niciodată așa, dar acum o să mă uit:)). nu – poți să-ți dai seama dacă e relaxat, dacă nu… mă uitam la o audiție cum intră actorii pe ușă. și îți dai seama dacă un actor este relaxat, dacă este speriat, dacă este ok cu el însuși, dacă joacă ceva. așa e și pe stradă – dacă o persoană se simte bine în pielea ei și e mai relaxată înseamnă că se poate exprima mai bine prin dans.

 

la ale cui aprecieri ții (dincolo de critică și public)?

la ale celor care contează, care înseamnă ceva pentru mine, mă refer aici la persoane (sau personalități) – reper, oameni/artiști/prieteni în al căror bun-gust și bun-simt cred și e probat în timp. cei care iubesc arta și pe artiști. și nu doar de aprecierile lor am nevoie, ci mai ales de observațiile și criticile acestora. și mă interesează cum ajunge mesajul meu și ceea ce fac în rândul majorității publicului – acela anomim. mă interesează mult mesajul marelui public, mai mult decât părerea cuiva.

 

ai primit multe premii cu titluri care de care mai complicate – are vreunul o semnificație aparte?

primul, din paris (*premiul de interpretare la competiția internațională de dans de la paris, din 1996). pentru că a fost o mare surpriză. eram într-un context foarte important și cu mulți alți dansatori excepționali și a venit ca un cadou nesperat și mi-a dat enorm de mult curaj, de care aveam mare nevoie.

 

cât de des mergi în picioarele goale?

merg tot timpul în picioarele goale:). și prin teatru umblu desculț și toată lumea mă ceartă, că nu e igienic.

 

o amintire frumoasă de-a ta.

o să o leg tot de spectacole, de profesie – o amintire foarte frumoasă este cea de la finalul unui spectacol cu dorian gray, când a căzut curentul (eu pățesc lucruri din acestea). era un concert în piața universității și a fost o supralicitare de curent electric, iar noi am continuat spectacolul în întuneric, pe liniște absolută. ceilalți actori din distribuție, care stăteau la marginea culiselor, au adus lumânări, n-a plecat nimeni din sală (eu credeam că vor pleca ușor-ușor), mulți oameni au crezut că face parte din regia spectacolului și chiar am primit felicitări. n-a plecat nimeni nici de la aplauze, a fost un moment de grație. eu credeam că este un spectacol ratat și s-a dovedit a fi o stare senzațională.

 

apropo de stări de grație, spuneai că ați dansat un tango mas în curtea unui castel din basano del grappa – am verificat orășelul; arată, într-adevăr, superb. ce alte locuri în care ai mai fost ar merita văzute?

un loc absolut superb este porto – eu eram în 2014, într-un moment special, de cumpănă. ei bine, vacanța în porto m-a făcut să-mi umplu bateriile și să mă încarc din nou de energie și frumusețe. dincolo de faptul că e un oraș foarte turistic, are zone rămase neatinse, în care nu ești agresat de turiști. chiar și așa turistic, avea un aer cosmopolit neviciat. și m-a ajutat mult să-mi revin și să merg mai departe acea vacanță în porto, unde doream de mult să ajung.

 

lucrezi cu foarte mulți din generația tânără – ce ai vrea să învețe de la tine?

lucruri și concluzii la care eu am ajuns trecând prin etape și lucruri pe care ei le experimentează acum. am văzut foarte multe talente risipite… ar trebui să continue să muncească, să nu se bazeze pe faptul că sunt talentați, să exerseze. e în mentalitatea poporului nostru, dar și a tinerelor generații – li se pare că au cucerit un teritoriu și e de ajuns. or viața este în continuă schimbare, transformare. ca artist, trebuie să te reinventezi în fiecare zi, să exersezi, să practici această meserie în care apar noi lucruri.

 

de ce ți-e dor de la răzvan mazilu de acum 10 -15 ani?

de un anume tip de inconștiență, de gust pentru risc – care pare că mi-a cam dispărut. azi mă gândesc de două ori, de mai multe ori chiar, dacă e bine să fac un lucru, un proiect… și nu îmi dau seama dacă e semn de înțelepțire sau de bătrânețe.

 

am observat că în multe interviuri te critici – ce îți place de la tine ca artist?

îmi place partea de sus a corpului meu – brațele, bustul – aici e cea mai interesantă parte a dansului meu, cea mai expresivă, forța mea. și sensibilitatea – cred că asta mă exprimă cel mai bine.

 

cum reziști la cinism?

văd că este la modă cinismul în artă, în teatru – probabil că este un mod de apărare… mie îmi place cinismul inteligent, care construiește, nu care demolează. îmi place cinismul cu umor, cu ironie, nu cel răutăcios și atât. iar blazarea…cu toții poate trecem pe lângă ea, dar este o noțiune care îmi scapă, pe care nu o simt în mine în niciun fel.

 

care e cuvântul tău preferat din română?

cred că a împărtăși – ca sens.

 

cum îți îmblânzești “demonii”? când te apucă fricile, cum te liniștești?

ascult muzica preferată. îmi sun un prieten. îmi cumpăr parfumul preferat. mă agăț de repetiții, de spectacole, cele care mă țin cu adevărat în viață. în orice caz, sunt profund convins că singuri, noi cu noi înșine, avem forța necesară pentru a ne rezolva și a învinge orice spaimă, orice prăpastie, orice depresie.

 

e un exercițiu care îmi place – 25 random things. care ar fi acelea pentru tine?

vacanță / premieră / tort de ciocolată / facebook / lisabona / dans / ploaie / bach / pisică / tata / soare / avion / fotografie / parfum / week-end /costume pentru spectacol / whiskey / gheață / somn / repetiție / nostalgie / maria tănase / carte / xanadu / victoria’s secret

 

 

fotografii http://razvan-mazilu.com

mai jos: afișul spectacolului mon cabaret noir, pus în scenă la teatrelli

 

Submit a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *